Știm deja că fără Video Marketing nu prea te mai vede nimeni. Știm și că e nevoie de o față umană în spatele oricărui Brand, dar ce facem cu percepția pe care o avem atunci când ne vedem pentru prima dată într-o filmare?

Brusc, parcă vocea noastră sună ciudat. Fața pare ușor “deformată”. Zâmbetul parcă e prea mare sau prea mic, privirea prea fixă sau prea nesigură. Inevitabil apare întrebarea: “Așa arăt eu, de fapt?”. 

Răspunsul e da și nu.

Ceea ce vedem într-o filmare este versiunea pe care o văd ceilalți în fiecare zi, dar pe care noi o vedem foarte rar, iar aici intervine neuroștiința.

Creierul preferă ceea ce e familiar

Când ne privim în oglindă, vedem o imagine inversată a feței noastre. E varianta cu care trăim zilnic, pe care o cunoaștem și pe care o considerăm “adevărată”.

Când ne vedem într-o filmare, imaginea e corect orientată, dar complet neobișnuită pentru creierul nostru. Fiind programat să preferăm familiarul (efectul Mere Exposure), reacționează cu un disconfort și ne spune: “Ceva nu e în regulă aici”.

De ce sună diferit vocea într-o filmare?

În viața de zi cu zi, ne auzim vocea prin vibrațiile transmise prin oasele craniului. Într-o înregistrare video sau audio, auzim doar sunetul transmis prin aer, așa cum îl percep ceilalți, motiv pentru care, vocea noastră poate părea mai ascuțită, mai “străină” pentru că, în esență, este prima dată când o auzi real.

Autoanaliza filmărilor

Îmi amintesc perfect momentul în care m-am văzut prima dată filmată.

Era în urmă cu aproape 20 de ani, la cursurile de teatru și film, iar profesorul nostru, domnul Florin Zamfirescu ne-a invitat pe fiecare să scriem pe hârtie cum ni se pare materialul nostru, dar și al colegilor.

Ne-am privit toți pe ecran și am început imediat să ne criticăm:

„Uite ce expresie am!”, „Ce voce ascuțită!”, „Nu arăt deloc natural!”, „Ce e cu bâlbele astea?”.

Ce am descoperit ulterior, când am citit fiecare ce am scris? Tot ceea ce mie mi se părea “greșit”, altcuiva i se părea autentic sau chiar impecabil. 

Explicația a fost una simplă.

Când ne vedem într-o filmare, intrăm imediat în modul autoanaliză. Ne uităm la fiecare gest, la fiecare privire, fiecare tic verbal. Problema e că nimeni altcineva nu vede ce vezi tu.

Publicul este întotdeauna atent la mesajul transmis, nu la cum ne stă nouă nasul, părul sau ridul din colțul ochiului.

E important de subliniat aici că fiecare dintre noi ne concentrăm pe diferențele pe care le vedem între imaginea ideală (adică aceea pe care o vedem în oglindă) și imaginea reală (adică cea din video). Da, acea diferență poate fi inconfortabilă la început.

Lipsa controlului și anxietatea subtilă

Într-o filmare, nu putem controla totul. Lumina, unghiul, expresiile, mișcările mâinilor, iar sentimentul de lipsă de control activează, la nivel subconștient, o reacție de anxietate. Creierul înțelege de aici că e privit de o mulțime fără să știe exact ce impresie lasă.

Vestea bună? Reacția aceasta este una normală și temporară. Cu fiecare filmare, creierul se adaptează. Imaginea devine familiară. 

Vorba unui client: “Cosmina, parcă de la a treia filmare, nu doar că nu m-am mai criticat, ba chiar am început să mă plac!”

Un mic hack de neuromarketing? 

Familiaritatea crește încrederea, iar încrederea vinde.

Îmi place să dau exemplul acesta clienților mei care filmează pentru prima dată:

Cât de mult ți-a plăcut când ai condus mașina pentru prima dată? Te-ai criticat? Ai avut emoții? Același lucru e și cu filmările. Prima dată e mai greu, dar pe măsură ce te obișnuiești cu camera, s-ar putea să descoperi că iubești să faci asta.

Cu fiecare kilometru, emoțiile se transformă în siguranță, apoi în bucurie. 

La fel se întâmplă și cu camera sau cu orice lucru nou pe care îl facem în viață.

Prima dată e ciudat.

A doua oară e mai ușor.

A treia oară începi să te simți tu însuți.

De ce nu ne place să ne vedem într-o filmare? Pentru că nu suntem în zona noastră de confort. Și ce mai știm despre asta? Că tot ce e nou, necunoscut sau greu de controlat activează în creier mecanisme de protecție. Creierul nostru ne vrea în siguranță, nu în progres. Mai bine previne decât să riște.

În câte situații din viața noastră nu se întâmplă asta?